Acum exact 93 de ani a început cel de-a doilea război  al Rusiei sovietice împotriva României. Cel dintâi, precum se ştie, a fost dezlănţuit de Lenin încă  la finele lui 1917 pentru a  împiedica  Bucureştiul să se opună înţelegerilor sovieto-germane de la Brest-Litovsk şi, ulterior, pentru a descuraja curentul unionist din Basarabia.

În primăvara lui 1919,  căpeteniile bolşevice de la Petrograd au atacat România pentru a sprijini “Ungaria sovietică” condusă de comunistul Bela Kun. La  16 aprilie Armata Roşie a lansat o ofensivă de proporţii de-a lungul râului Nistru. Totodată, Hristian Rakovski, conducătorul guvernului sovietic din Ucraina, şi Gheorghi Cicerin, comisarul poporului de la Moscova pentru afaceri externe, au dat un ultimatum Bucureştiului prin care solicitau evacuarea trupelor române şi returnarea Basarabiei, specificând că scopul lor era, după cum arată Larri  L. Watts în fulminanta sa carte “Fereşte-mă Doamne de prieteni”, “de a acorda întreaga asistenţă fraţilor unguri sovietici”.

Cu o zi mai înainte, pe 15 aprilie 1919, trupele maghiare bolşevizate au intrat în Transilvania, atacându-i pe români în Valea Crişului. Armata Regală a ripostat sec şi a pus pe fugă inamicul. Ostilităţile au durat însă până în luna iulie, chit că regimul sovietic de la Budapesta putea fi înfrânt mult mai înainte.

Din păcate, înaintarea trupelor române a fost oprită printr-o decizie a Consiliului Suprem Aliat al Antantei. Datorită acestui fapt, Bela Kun câştigă timp şi începe să invadeze Slovacia. Trupele bolşevizate ale Ungariei s-au apropiat în a doua jumătate a lunii mai 1919 de Bratislava, riscând să facă astfel joncţiune cu Armata Roşie din Ucraina. Maghiarii instalează la 16 iunie Republica Sovietică Slovacă, anunţând cu surle şi trâmbiţe că de la  acest cap de pod se va propaga triumfător în toată lumea revoluţia  mondială care, după Marx, era indispensabilă pentru victoria definitivă a comunismului pe glob.

Reorganizată și consolidată, armata ungară declanșează la 20 iulie 1919 atacul împotriva unităților române staționate de-a lungul Tisei. După câteva zile de retrageri tactice, armata română a contraatacat fulgerător, strivind redutele inamicului. În consecinţă, la 1 august cade oraşul Mezokovesdl, la 2 august este ocupat orașul Cegled. Armata ungară se dezintegrează şi se dizolvă. La  4 august 1919 trupele române intră în capitala ungară Budapesta. Liderul comunist Béla Kun fuge la Viena, unde este arestat.

 Cu vreo jumătate de secol înainte de aceste evenimente, Marx şi Engels au catalogat poporul român ca fiind prin natura sa inerent „reacţionar”, vinovat de înfrângerea revoluţiei de la 1848. Intuiţia, trebuie să recunoaştem,  nu i-a înşelat.     Românii au stins în 1919 focul revoluţiei mondiale    pe care Lenin şi Troţki, în conformitate cu învăţăturile marxiste, au încercat să-l  aprindă în Ungaria pentru a incendia  toată planeta.   Se vede că suntem un neam sănătos, eminamente antimarxist, antiutopic şi  antirevoluţionar.  Românii sunt efectiv o naţiune PRO bunul simţ.

Recent, Grigori Petrenko, unul dintre  fruntaşii PCRM,  a reprezentat oficial  partidul lui Vladimir Voronin la o conferinţă internaţională a formaţiunilor marxist-leniniste care şi-a ţinut lucrările în Mexic. Reuniunea a avut loc în zilele de 22-25 martie 2012  în Ciudad de México şi nu constituie o noutate. Despre acest eveniment a relatat sumar şi presa de la Chişinău.

PCRM a aderat la  Internaţionala a IV-a

Publicaţia săptămânală „Puls”, afiliată Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, a inserat  un interviu cu G. Petrenko în care acesta, pe de o parte,   se  declară deziluzionat de „democraţia europeană”, iar pe de alta,  se arată încântat de modelele sociale oferite de  grupările stângiste din Africa, Asia sau America de Sud. Totodată, site-ul PCRM a anunţat că  formaţiunile de stânga, reunite în Mexic,  şi-au exprimat solidaritatea cu lupta comuniştilor moldoveni împotriva „uzurpatorilor burghezi” de la Chişinău.

Ceea ce nu spune nici Petrenko, nici oficiosul partidului său este faptul că formaţiunea lui Voronin a participat la o întrunire internaţională a troţkiştilor care, precum se ştie, reprezintă aripa cea mai radicală a comunismului mondial. Conferinţa din Mexic are loc anual sub egida Partidului Muncii  (Partido del Trabajo)    din această ţară,  o notorie grupare ultrarevoluţionară de extremă stânga.

Fondat pe scheletul unor violente mişcări troţkiste, precum „Frontul Popular Pământ şi libertate” (Frente Popular "Tierra y Libertad") sau „Uniunea Naţională a agriculturilor” ( Unión Nacional de Trabajadores Agrícolas) etc, Partidul Muncii este divizat la ora actuală în diverse facţiuni. Unele dintre ele acceptă competiţia politică legală, altele însă recunosc doar lupta extraparlamentară şi îşi propun  să vină la putere exclusiv  prin răzvrătiri populare.

Contrabandă de nihilism revoluţionar

Toate cele peste   50 de partide care au participat anul acesta  la conferinţa internaţională din  Ciudad de México ori fac parte din cea de-a IV-a Internaţională troţkistă, ori simpatizează cu aceasta. Majoritatea dintre ele,  în conformitate cu teoria revoluţiei permanente a lui Lev Troţki, mizează pe mijloace revoluţionare de răsturnare forţată a burgheziei de la putere.

Acum vă mai miră faptul că  PCRM cheamă la nesupunere civică şi caută să formeze un organ ilegal de guvernare alternativă numit Congresul Civic? Cum Voronin pare să fi căpiat de-a binelea, Partidul Comuniştilor la ora actuală a încăput pe mâinile unor aventurieri periculoşi. Când înregimentează PCRM în mişcări  radicale de extremă stânga, Mark Tkaciuk şi Grigori Petrenko, aceşti epigoni caricaturali ai lui Lenin, Troţki şi Che Guevara, parcă desprinşi din anti-utopiile lui  G.K. Chesterton, fac astăzi   contrabandă de psihoză anarhistă şi nihilism revoluţionar.

Urmăriţi-i cu atenţie! Nu de alta, dar să nu ne trezim într-o zi că-i vedem călare,  aidoma lui Lenin în 1917,  pe un tren blindat. Cum-necum, istoria se repeta, avertiza mentorul lor Karl Marx. Întâi ca o tragedie, apoi ca o farsă.

Oricât ar părea de straniu, chiar dacă afară se încălzeşte, în scenă intră generalul Iarnă. El este asasinul care poate să-I facă felul Partidului Comuniştilor.

De ce se bate Voronin cu morile de vânt?

Să mă explic. Multe lume, comentând în aceste zile  intenţiile lui Voronin de a organiza un referendum pe tema desfiinţării actualului Legislativ,  se cruceşte, catalogându-le ca fiind stupide. De bună seamă, ce rost are să te antrenezi într-o acţiune politică eşuată din start?

Dumitru Braghiş are dreptate când afirmă că AIE va trage în comunişti chiar cu arma comuniştilor. Acum zece ani PCRM a creat un precedent care-I poate fi astăzi fatal. Deşi în  2002 Alianţa Social-Democrată din Moldova (ASDM) a colectat peste 200 mii de semnături ale cetăţenilor pentru demararea unui referendum în problema modificării sistemului electoral,  majoritatea comunistă s-a făcut cu plouă, călcând în picioare  iniţiativa opoziţiei. Şi nici nu-i de mirare.  Legea nu obligă Parlamentul să organizeze un referendum, chit că iniţiatorii acestuia au adunat  numărul necesar de iscălituri.

Înţelege Voronin că nu are sorţi de izbândă şi se bate cu morile de vânt? Neîndoios că-şi dă seama. Orice s-ar spune, liderul comunist nu-i deloc un ageamiu în luptele politice. El scuipă, totuşi, împotriva vântului şi constrânge membrii PCRM să adune semnături nu pentru că ar fi naiv.

Voronin  se pregăteşte de vremuri grele  în opoziţie. Încrâncenarea lui în materie de referendum este o dovadă în plus că fostul preşedinte  s-a recunoscut înfrânt  în sinea sa şi caută să-şi  salveze partidul în condiţiile unei ierni politice cumplite care îi aşteaptă pe comunişti în următorii ani.

Iarna opoziţiei comuniste

Ca formaţiunea comunistă să nu îngheţe în opoziţie, Voronin o pună la treabă. O sileşte să alerge după semnături pentru referendum. Să lupte pentru „statalitate” împotriva unioniştilor. Să iasă la mitingul de 1 mai etc. Este bine cunoscut faptul că dacă filialele din teritoriu nu sunt puse la lucru, partidul de opoziţie se relaxează la modul nepermis şi în cele din urmă intră  în disoluţie.

Unde mi pui că PCRM nu are imunitate. După  opt ani de lăfăială la cald  în vârful piramidei, iarna opoziţiei nu-i prieşte deloc Partidului Comuniştilor. El riscă, metaforic vorbind,  să contacteze uşor o răceală şi să iasă din formă. Mai ales că viruşii de tip Dodon îl năpădesc din toate părţile.

 Ca să-şi călească aderenţii, Voronin îi forţează să alerge după semnături. Rămâne de văzut dacă aceştia vor avea răbdare să ierneze în opoziţie. Bănuiesc, totuşi,  că nu.  În curând mulţi comunişti vor încerca să se refugieze în zonele mai calde ale politicii moldoveneşti.

Nu-mi stă-n fire  să intru în intimitatea politicienilor. Să scormonesc în viaţa lor personală. Totuşi, există situaţii când trebuie să  fac o excepţie. Uneori mă văd silit să arunc o privire asupra modului în care unele notorietăţi îşi administrează treburile casnice.

Unul dintre ei este  Igor Dodon.  Nu ştiu de ce,  mă bate gândul  că acest nou atlet al moldovenismului vulgar e un ipocrit iezuitic. Un taler cu două feţe care în Parlament spune una, iar acasă fumează alta. Un fariseu duplicitar care, pe de o parte,  caută să-i lipsească pe copiii altora  de istoria românilor, iar pe de alta, îşi ajută serile proprile odrasle  să se pregătească de testul despre viaţa şi isprăvile lui Mihai Viteazul.

Dacă nu este aşa, de ce a ales pentru urmaşii săi şcoala românească? De ce i-a dat la Liceul românesc “Promoteu”? De ce le permite să înveţe în limba lui Mihai Eminescu care spunea că Basarabia este parte integrantă a spaţiului geographic şi cultural al poporului roman? De ce nu se teme  să-şi trimită copiii în fieful unionismului şi românismului?

De ce toată liota de antiromâni cinici şi zgomotoşi de la Chişinău vrea cu tot dinadinsul ca progeniturile lor să fie instruite în şcoala românească? De ce la liceul “Prometeu” învaţă sau au învăţat copii lui Tarlev, Şelin, Muşuk, Dodon şi alţii?

La toate aceste întrebări există un singur  răspuns pe cât de adevărat, pe atât de exact. Toţi dodonii românofobi, şi cei mai radicali dintre ei, şi cei mai moderaţi nu vor  ca fii şi fiicele lor să ajungă nişte ţoape. Ei nu doresc nici în ruptul capului ca iubiţii lor copii să rămână nişte proşti şi analfabeţi. Pentru că dincolo de cunoaştere şi cultură nu există nimic altceva decât ignoranţă.

Obscurantismul şi minciuna sunt armele de foc ale moldovenismului  primitiv. Cu ele încearcă dodonii să prostească lumea. Să-i otrăvească sufletul  pentru a o putea manipula mai lesne, speculându-I prejudecaţile. Copii lor însă nu sunt aruncaţi în tranşeele  războiului antiromânesc. Ei sunt puşi la adăpost în şcolile şi liceele  româneşti ca să nu-i  răpună cumva  epidemia inculturii sau glontele idioţeniei.

Statele care au statutul de observator în cadrul Consiliului Interstatal al Comunităţii Economice Euroasiatice, inclusiv Republica Moldova, ar putea să aibă probleme dacă nu vor intra în Uniunea Vamală, a declarat preşedintele rus Dmitri Medvdev la 19 martie. Sună ca dracul, nu? Şantaj pe faţă, nu alta.

Moscova a  dezlănţuit deja războiul economic, anunţat anterior  de Vladimir Putin,  pentru recucerirea teritoriilor pierdute de fosta metropolă în urma prăbuşirii URSS. Ruşii ne întind nouă acum frânghia cu care să ne spânzurăm singuri   de conductele de gaz ale „Gazprom”-ului. Şi totodată, ne arată piatra din sân, dându-ne de înţeles că vom fi lapidaţi public dacă nu ne conformăm.

Prima reacţie a Chişinăului a venit, după cum era de aşteptat, de la ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă, care  efectuează o vizită în SUA. El a spus fără echivocuri pentru agenţia rusă RIA Novosti că    Republica Moldova nu examinează posibilitatea aderării la Uniunea Vamală. Acest schimb de replici spune totul despre adevărata miză a luptelor politice interne din Republica Moldova.

Ruşii mobilizează astăzi toate scursurile  sociale şi toate gunoaiele scenei politice pentru  a le arunca în focul bătăliei lor împotriva cursului european al Republicii Moldova. Afaceriştii   faliţi, politicienii rataţi,  agenţii demascaţi, aventurieri dependenţi şi boschetarii ţopârlani constituie singurele căzături umane  care se mai află la dispoziţia lui Putin în Republica Moldova.

Astfel, Kremlinul nu are nici oameni mai de Doamne ajută, nici argumente economice şi nici idei geopolitice pentru a întoarce Chişinăul din drumul european. Dintre fostele republicii sovietice, noi  suntem cel mai bine plasaţi  pentru a rezista în faţa agresiunii politico-economice a Rusiei. Spun asta nu pentru a ne lăsa pe tânjală, ci pentru a demonstra că ne putem bate. Avem câteva atu-uri consistente.

Primo. Sub aspect geografic, dispunem de cel mai înalt grad de autonomie strategică faţă de fosta metropolă. Republică Moldova nu are hotar comun de Rusia. Ne despart aproape 1000 de kilometri.

Secundo. Rusia, căreia îi revine circa 18 la sută din comerţul extern al Republicii Moldova, nu mai este partenerul nostru economic numărul unu ca odinioară. Pe primul loc la ora actuală se situează Uniunea Europeană cu 50 la sută. Din acestea, României în revin vreo 16 la sută. Şi cota acesteia creşte.

Terţio. Conectarea la sistemul energetic românesc îi poate asigura Chişinăului o independenţă energetică deplină de Rusia. Oricum ai da, avem o şansă unică, mare şi aproape miraculoasă prin generozitatea ei.  În prezent, din punctul de vedere al resurselor energetice, România stă mai bine decât majoritatea statelor europene. Exploatarea unor noi zăcăminte imense de gaze naturale, descoperite recent în Marea Neagră, îi poate asigura o independenţă energetică cvasitotală pe mai mulţi ani înainte. În plus, rezervele de petrol, estimate astăzi la 600 de milioane de barili , sunt în măsură să acopere consumul intern pe nouă ani.

Aşa fiind, România îşi propune de pe acum să se  debaraseze în întregime  spre sfârşitul deceniului de toate importurile de energie. Cu forţa lui de  nouă putere energetică regională,  Bucureştiul este în stare să ne pună la adăpost,  scăpându-ne de tăvălugul „Gazpromului”. Trebuie doar să vrem şi să putem să fim liberi.

În aceste condiţii, miza Chişinăului  pe cartea românească este singurul pariu patriotic şi european. Dincolo de vorbe mari şi abstracte despre independenţa de stat a Republica Moldova, ecuaţia e cât se poate de simplă. Ori cu România în UE, ori înapoi în URSS. Terţul exclus.

 Nicolae Timofti este cel de-al patrulea  preşedinte al Republicii Moldova şi cel de-al treilea născut în zona  Floreştiului. Mircea Snegur e din satul Trifăneşti, iar Petru Lucinschi din Rădulenii Vechi. Timofti este  din Ciutuleşti. Toate aceste trei localităţi fac parte din raionul Floreştii

Aici însă asemănările dintre noul şef al statului  şi predecesorii săi se termină. Dacă Snegur, Lucinschi sau Voronin, sub puterea sovietică,  au fost membri ai Comitetului  Central al Partidului Comunist, Timofti nu a făcut parte niciodată din nomenclatura superioară de partid a bolşevicilor.

 Mai mult decât atât. În iunie 1990, pe valul mişcării de eliberare naţională, Nicolae  Timofti a fost desemnat vicepresedinte al Judecătoriei Supreme - preşedinte al Colegiului Penal. Avansarea sa se datora, neîndoios,  viziunilor sale democratice. De-a lungul deceniului al nouălea el avea reputaţia unui magistrat modern care pleda pentru europenizarea justiţiei naţionale.

În decembrie 2001, la doar câteva luni după venirea PCRM la putere, Timofti a fost demis, la indicaţia lui Vladimir Voronin,  din postul de preşedinte al Curţii de Apel. Se poate de spus, astfel, că Timofte este o dublă victimă a comuniştilor. Mai întâi, la 6 iulie 1949, bunelul actualului preşedinte, Tudor Timofti cu sotia si cei patru copii au fost deportaţi in regiunea Amur. Mai apoi, deja de comuniştii din perioada postsovietică, Nicolae Tomofti este destituit din funcţie şi trecut, de fapt, pe linie moartă în sistemul judecătoresc.

Văzută din acest punct de vedere, alegerea noului preşedinte al Republicii Moldova este pentru liderul PCRM, Vladimir Voronin, ca un os în gât. Este evident faptul că între ei există o relaţie specială. Ca între torţionar şi jertfa sa care, la un moment dat, s-a eliberat şi are acum posibilitatea să inverseze rolurile.

Şi cu toate că Nicolae Timofti, fiind un justiţiar desăvârşit,  nu se conduce de ancestralul principiu „dinte pentru dinte”, el se constituie astăzi  într-o cumplită şi neîncetată durere de cap pentru Voronin. Cel dintâi întruchipează perfect nu numai eşecul politic, ci şi descalificarea morală a celui de-al doilea. Pe Voronin, astfel,  l-a pedepsit însuşi destinul, propulsându-l pe Timofti în jilţul în care încă nu demult era oploşit inamicul său.

„Eu i-aş bate moaca lui Bogatu”. Aşa găseşte de cuviinţă să reacţioneze Ernest Vardanean la un articol al subsemnatului în care  arătam că  acesta proferează nişte neadevăruri şi chiar falsuri pentru a-şi justifica atitudinea sa categoric negativă faţă de şedinţa comună  a guvernelor României şi Republicii Moldova.

Prefaţând evenimentul de la Iaşi, el afirma pe site-ul postului de Radio Europa Liberă că nicăieri în lume, nici măcar în UE, n-ar  exista o asemenea practică de conlucrare a  cabinetelor de miniştri din diferite ţări. I-am atras atenţia asupra faptului  că ori greşeşte, ori minte, pentru că lucrurile stau exact pe dos. Şedinţele comune de guvern sunt o practică obişnuită în UE. În plus, pe un ton cât se poate de urban, am observat că poziţia lui, vrând-nevrând, dă apă la moară torţionarilor săi din stânga Nistrului.

Credeţi că Vardanean a încercat măcar  să se explice sau să combată cu argumente poziţia subsemnatului? Nici gând! A răspuns violent printr-o misivă mârşavă. Printr-un gest suburban de o grosolănie crasă. S-a dezlănţuit ca un mahalagiu ordinar, împroşcând cu noroi şi insulte greu de imaginat. M-a etichetat, de exemplu,  drept un „şobolan din spatele frontului”, sugerând, pesemne, că el s-ar afla pe linia întâi.  Totodată, a susţinut cum că articolul meu ar fi „o reacție nervoasă a guvernului Moldovei” (sic!). Şi ca delirul revărsat să fie total, în final, m-a ameninţat  cu răfuiala fizică, dând de înţeles, totuşi,  că ar fi dispus să mă graţieze până la urmă.

Nu intru în vorbă cu o brută. Nu comentez  atacu-i  infam de o vulgaritate  dintre cele mai dezgustătoare şi de un primitivism uluitor, deoarece nu pot să-mi pun mintea cu un mojic. Nu de alta, dar  aş risca să sporesc mârlănia pe care acest personaj prost-crescut a adus-o  pe lume prin ieşirea sa mizerabilă.

Şi pe urmă, se pare că nu mai e nimic de spus. Lucrurile în privinţa acestui specimen grobian  s-au lămurit. Dintr-un reflex iraţional, ne-a dezvăluit chiar el cine este în realitate.  Comentariile  sunt de prisos.

 Acest Vardanean, căruia   i-am luat apărarea în articolele mele  atâta timp cât s-a aflat în detenţie, şi-a dat arama pe faţă. Oricum l-am suci, portretul său moral şi profesional arată acum catastrofal.

În corul vocilor revoltate care înfierează şedinţa comună de la Iaşi a guvernelor României şi Republiicii Moldova a intrat şi Ernest Vardanean. Într-un interviu pentru Radio Europa Liberă, el insinuează că în urma acestui eveniment, Chişinăul riscă să-şi piardă suveranitatea de stat. Nici mai mult, nici mai puţin.

Până la urmă, e doar o părere, nu? După ce a fost eliberat din închisoarea din stânga Nistrului şi s-a mutat la Chişinău, Vardanean locuieşte într-o ţară liberă, unde fiecate cetăţean poate să-şi exprime nestingherit punctul de vedere. Totuşi, din interviul său se desprind două elemente ciudate care n-au cum să nu trezească anumite suspiciuni.

Primo. Prin afirmaţiile sale, Ernest Vardanean dă apă la moară nu doar opoziţiei filoruse de la Chişinău, ci şi celor care,  în aprilie 2010 ,   l-au arestat pe el la Tiraspol  pentru spionaj. În aceste   zile, şi mass-media din stânga Nistrului, şi cea din  Federaţia Rusă sunt doldora de calomnii despre întâlnirea de la Iaşi. Se  fac previziuni apocaliptice în ceea ce priveşte viitorul Republicii Moldova.

Secundo. Pentru a-şi justifica ostilitatea faţă de şedinţa comună  de guvern, Ernest Vardanean recurge la minciuni dintre cele mai sfruntate. Fără să roşească,  afirmă, bunăoară,  că  întâlnirea de la Iaşi este o invenţie extravagantă. Că şedinţele  comune de guvern ar fi o anormaliate şi nu se practică nici  măcar în ţările Uniunii Europene. Acest ultim argument i se pare, probabil, foarte preţios. De aceea, el îl repetă în interviu de două ori.  Chiar dacă sunt antrenate  de o jumătate de secol într-un profund proces de  integrare,  guvernele  din ţările UE, subliază apăsat Vardanean, nu organizează şedinţe comune. Cabinetul Filat, spune el, trebuie să se întruneacă la Chişinău, iar  cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu – la Bucureşti.

Poziţia lui Vardanean vădeşte din două una: ori ingnoranţă, ori rea credinţă. Nu-I exclus însă că şi una, şi alta. Trebuie spus că în relaţiile dintre statele Uniunii Europene, organizarea ședințelor comune de guvern este o practică des uzitată. Din acest punct de vedere, România şi Republica Moldova n-au inventat nimic. De la 2003 încoace, de exemplu, au avut loc nu mai puţin de opt şedinţe comune ale guvernelor Germaniei şi Franţei.

Intrarea României în spațiul comunitar a determinat guvernul de la București, oricare ar fi fost el, să se întâlnească până în prezent în două ședințe cu guvernul Italiei (în 2008 şi 2010), în patru reuniuni comune cu guvernul Ungariei – 2005 (Bucureşti), 2006 (Budapesta), 2007 (Sibiu) şi 2008 (Szeged)  şi într-o întrunire  cu guvernul Bulgariei, în octombrie 2011, la Bucureşti.

Nu pretind că Vardanean ar trebui să le fie recunoscător presei independente şi societăţii civile de pe malul drept care au protestat constant împotriva arestării sale. Şi nu-i cer să aplaude mereu  acţiunile autorităţilor de la Chişinău care au depus eforturi susţinute în vederea eliberării lui din detenţie.

Totuşi, faptul că Ernest Vardanean se implică fără jenă într-o chestiune delicată şi toarnă gaz în focul aprins de foştii săi torţionari care l-au ţinut închis la Tiraspol un an de zile ridică nişte semne de întrebare. Istoria KGB-lui musteşte de exemple când o persoană este deliberat victimizată pentru a i se face imagine şi a o infiltra în fieful  inamicului.

Prin părţile noastre a apărut o sectă a puritanilor, chit că Mitropoliei Chişinăului, episcopului Marchel şi preotului Cibric le-a scăpat acest fapt. Prezenţa ei s-a văzut bine în toiul dezbaterilor publice pe tema mult pătimitelor alegeri ale noului domnitor al Ţării Moldovei de Est, vorba celebrilor cronicari ai istoriei contemporane Anatol Durbală şi Constantin Cheianu.

Puritanii evlavioşi au pus piciorul în prag şi au refuzat să accepte o aspirantă la tronul domnesc, invocând motivul că  ei nu ştiu ce hram poartă aceasta. Că nu-i cunosc viziunile. Şi asta cu toate că respectiva candidată la domnie, slujind în templul de peste ocean al marii finanţe internaţionale, crede, neîndoielnic,  în   etica protestantă şi spiritul capitalismului, după  cum s-ar fi exprimat notoriul apologet al liberalismului economic şi conservatorismului politic Max Weber.

Oricum, puritanii au căutat  să limpezească lucrurile până  la capăt. Ei au  publicat nişte mărturisiri de credinţă. Întitulate „Ce vor puritanii”, acestea arată foarte clar ce calităţi ar trebui să aibă viitorul domnitor. Mai întâi, candidatul  este dator să creadă în nemurirea sufletului. În învierea şi întregirea neamurilor. El nu are voie  să ajungă  o simplă scobitoare în dinţii unui sistem tot mai lacom şi materialist. Dimpotrivă.  Candidatul la domnie   urmează să fie un stâlp al smereniei şi al valorilor naţionale. Nici mai mult, nici mai puţin.

Cu alte cuvinte, ori un stâlp al dreptei credinţe, ori  nimic. Dacă alegerile anticipate sunt preţul pe care trebuie să-l plătim, atunci  trebuie să-l plătim cu seninătate, scria deunăzi un reputat promotor al cauzei puritane. Decât fără un stâlp în fruntea statului, mai bine puterea  necredincioşilor făţarnici care au mari şanse să revină la guvernare în urma viitoarelor alegeri anticipate.  

În toată această tevatură, a picat ca un strop de venin pe simbolul credinţei puritane declaraţia lui Lupu-vodă care deţine de un an  şi ceva interimatul funcţiei domneşti.  Cu spiritul războinicului de carton care îl caracterizează, el a spus franc şi fără echivocuri că va combate  doctrina învierii şi întregirii neamurilor.

Că Lupu-vodă e un agnostic activ şi practicant ştie toată lumea, de la mic până la mare. În ciuda acestui fapt, puritanii de doi ani ţin de el cu dinţii. Vor să-l urce  pe tron făcându-l stâlp al credinţei. Au renunţat de curând numai după ce s-au convins într-un târziu că acesta nu are nicio şansă, deoarece nu vrea nimeni să-l ungă la domnie.

Situaţia creată ridică o întrebare. De ce puritanii maximalişti l-au promovat insistent la domnie pe necredinciosul Lupu-vodă? Pe un inamic declarat al învierii  neamurilor? Al reunirii unei naţiuni dezbinate? Nu cumva au confundat stâlpul credinţei cu stâlpul de telegraf? Teoria chibritului cu interesul naţional? 

Criza nu-i în ţară, ci în capetele oamenilor, zicea profesorul Preobrajenski din romanul lui Mihail Bulgakov „Inimă de câine”. Confirmarea acestui adevăr ancestral, mai nou, vine din Germania.

 De la 2009 încoace, de când legislatorii de la Chişinău se căznesc  să aleagă şeful statului,  Berlinul a bifat cu succes trei alegeri prezidenţiale.  Tot în acest răstimp doi preşedinţi germani au renunţat de bună voie la fotoliul de şef al statului.

În mai 2010, Germania a fost luată prin surprindere de retragerea preşedintelui Horst Koehler. El  a demisionat în urma  controverselor stârnite de comentariile pe care le-a făcut pe tema rolului armatei germane în Afganistan. Nu încălcase nicio lege. Pur şi simpulu, declaraţiile  sale lăsau prea mult loc pentru interpretări. Cum însă preşedintele Germaniei, deşi  are puţine atribuţii şi joacă  un rol mai mult ceremonial, este, totuşi,  văzut ca o autoritate morală, Koehler  a considerat că trebuie să renunţe la post. Demisia a fost catificată ca fiind o "reacţie exagerată" până şi de către politicienii din opoziţie.

Oricum, pe 30 iunie 2010, în urma unei reuniuni extraordinare a Parlamentulu RFG, în funcţia de şef al statului a fost ales Christian Wulff, membru al partidului creştin-democrat (CDU). Noul preşedinte a  rezistat în acest post ceva mai mult de un an şi jumătate. A  demisionatl la mijlocul lunii februarie 2012 , fiind acuzat că  ar fi profitat de poziţia sa anterioară de şef al guvernului din Saxonia Inferioară pentru a obţine diverse avantaje financiare.

Cancelarul Angelai Merkel promite că  în mai puţin de o lună de zile ţara va avea un nou preşedinte. Şi încă unul ales, fiţi atenţi, prin vot consensual. Adică, şi de putere, şi de opoziţie.

Astfel, nu-i exclus,  ca  Germania să se aleagă cu cel de-al treilea preşedinte de la  2009 încoace înainte ca Parlamentul de la Chişinău să încerce, cu rezultate imprevizibile,  să voteze preşedintele Republicii Moldova. Asta pentru că în capul germanilor, spre deosebire de cel pe care îl poartă pe umeri politicienii noştri,  nu-i nicio criză, chit că recesiunea economică loveşte nemilos  întreaga  Europă.